„Să nu spuneţi aceleaşi lucruri la nesfârşit“

Isus Cristos, considerat un profet al lui Dumnezeu chiar şi de milioane de persoane ce nu aparţin religiilor creştine, a arătat care este punctul de vedere al Creatorului referitor la rugăciunile repetitive: „Când vă rugaţi, să nu spuneţi aceleaşi lucruri la nesfârşit, cum fac oamenii naţiunilor, căci ei cred că vor fi ascultaţi pentru că folosesc multe cuvinte“ (Matei 6:7).
Prin urmare, dacă Dumnezeu nu aprobă rugăciunile în care spunem „aceleaşi lucruri la nesfârşit“, va aproba el oare folosirea obiectelor care facilitează rostirea acestor rugăciuni repetitive? În aceeaşi ordine de idei, nicăieri în Biblie nu citim că vreun slujitor fidel al adevăratului Dumnezeu ar fi folosit moara de rugăciuni, rozariul sau alte obiecte de cult. Acest lucru nu ni se va părea deloc surprinzător dacă înţelegem ce este de fapt rugăciunea şi cu ce scop trebuie făcută.

Ce fel de rugăciuni îi plac lui Dumnezeu?

În rugăciunea-model, Isus l-a numit pe Dumnezeu „Tatăl nostru“. Într-adevăr, Creatorul nu este o fiinţă distantă sau o forţă mistică ce trebuie înduplecată prin incantaţii, ritualuri sau formule mantra. Dimpotrivă, este un Tată iubitor şi doreşte să-l cunoaştem aşa cum e în realitate. Dar nu numai atât. El vrea şi să-l iubim, asemenea lui Isus care a spus: „Eu îl iubesc pe Tatăl“ (Ioan 14:31). De asemenea, un profet din Israelul antic a declarat: „Iehova, tu eşti Tatăl nostru!“ (Isaia 64:8).
Cum ne putem apropia de Tatăl ceresc, Iehova? (Iacov 4:8) La fel ca în orice relaţie, putem face aceasta prin intermediul comunicării. Dumnezeu ne „vorbeşte“ prin Cuvântul său scris, Biblia, în paginile căruia îşi dezvăluie personalitatea, acţiunile şi scopul privitor la oameni (2 Timotei 3:16). La rândul nostru, putem vorbi cu el în rugăciune. Însă rugăciunile nu trebuie să fie superficiale şi rostite mecanic, ci sincere şi pline de respect, exprimând cele mai profunde trăiri ale noastre.
Să ne gândim la următoarea ilustrare: Într-o familie în care există iubire şi unitate, cum comunică în mod normal copiii cu părinţii lor? Rostesc ei întotdeauna aceleaşi cuvinte sau folosesc de fiecare dată aceleaşi expresii, ţinând în mână un obiect cu care numără de câte ori le repetă? Evident că nu! Ei vorbesc din inimă, cu respect şi într-un mod plin de sens.
La fel stau lucrurile şi cu rugăciunea. Fără îndoială, putem vorbi cu Dumnezeu despre orice ne preocupă. Iată ce spune Biblia: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru, prin rugăciuni şi implorări împreună cu mulţumiri, faceţi-i cunoscute lui Dumnezeu cererile voastre, iar pacea lui Dumnezeu . . . vă va păzi inima şi mintea prin Cristos Isus“ (Filipeni 4:6, 7). Când un anumit lucru ne îngrijorează, este firesc să ne rugăm frecvent cu privire la el. Însă aceasta nu constituie o rugăciune repetitivă (Matei 7:7–11).
Biblia conţine multe exemple de rugăciuni plăcute lui Dumnezeu, cum sunt anumiţi psalmi şi unele rugăciuni rostite chiar de Isus (Psalmii 17 şi 86, anteturile; Luca 10:21, 22; 22:40–44). Una dintre acestea este consemnată în capitolul 17 din Evanghelia după Ioan. Vă îndemnăm să deschideţi Biblia şi să citiţi cuvintele lui Isus. Observaţi cum şi-a deschis inima înaintea lui Iehova. Remarcaţi, de asemenea, altruismul ce transpare din rugăciunea sa, acesta izvorând dintr-o iubire profundă faţă de discipoli. „Tată sfânt, veghează asupra lor. . . din cauza celui rău [Satan]“, a spus el (Ioan 17:11, 15).
Par cuvintele lui Isus rostite în mod mecanic sau pe un ton distant? Nicidecum! Ce exemplu valoros ne-a lăsat el! Toţi cei care doresc să se apropie de adevăratul Dumnezeu trebuie mai întâi să-l cunoască. Apoi, motivaţi fiind de o iubire ce are la bază cunoştinţa exactă, vor putea respinge obiceiurile şi practicile religioase care-l întristează. Acestora Iehova le promite: „Eu vă voi fi tată, iar voi îmi veţi fi fii şi fiice“ (2 Corinteni 6:17, 18).

Du-te la furnică, leneşule, uită-te la căile ei şi fii înţelept. (Prov. 6:6)

Să ne gândim o clipă la înţelepciunea instinctivă a furnicii (Prov. 30:24, 25). Unii cercetători estimează că există de cel puţin 200 000 de ori mai multe furnici decât oameni. Şi toate trudesc pe şi sub pământ. Trăiesc în colonii, unde găsim regină, masculi şi lucrătoare. Fiecare contribuie într-un fel sau altul la satisfacerea nevoilor coloniei. De pildă, furnica tăietoare de frunze, din America de Sud, este considerată grădinar priceput. Ea fertilizează solul, răsădeşte vechile culturi şi îşi pliveşte grădina aşa încât să obţină o producţie optimă. Oamenii de ştiinţă au descoperit că acest expert în ale grădinăritului nu-şi iroseşte energia, producând doar atâta hrană câtă are nevoie colonia. Aşadar, ce învăţăm de la furnici? Că pentru a da rod bun trebuie să fim foarte harnici

Cine poate cunoaşte viitorul?

„Eu sunt Cel Divin . . . , Cel ce spune de la început sfârşitul şi din timpuri străvechi lucrurile care n-au fost încă făcute.“ (Isaia 46:9, 10)

ÎN ACESTE timpuri de instabilitate politică, financiară şi socială, analiştii studiază istoria şi tendinţele actuale încercând să înţeleagă ce ne rezervă viitorul. Unii oameni, complet dezorientaţi în viaţă, se îndreaptă spre astrologie sau spiritism, dar sunt adesea dezamăgiţi de ceea ce află. Chiar e cu neputinţă să ştim ce se va întâmpla cu această lume, cu familia noastră şi cu noi personal? Poate prezice cineva viitorul?
În cuvintele de mai sus, adresate profetului Isaia, Dumnezeul Atotputernic, Iehova, descrie propria capacitate de a prezice viitorul. Prin intermediul lui Isaia, Dumnezeu a prezis eliberarea israeliţilor din captivitatea babiloniană şi întoarcerea lor pentru a reconstrui Ierusalimul şi templul. Cât de exactă a fost profeţia? Cu aproximativ 200 de ani înainte de împlinirea ei, Isaia a precizat numele celui ce avea să cucerească Babilonul: Cirus. Mai mult, Isaia a descris strategia lui Cirus: avea să devieze apele fluviului Eufrat, ce apărau oraşul. El a mai prezis că uriaşele porţi ale cetăţii urmau să fie lăsate deschise din neglijenţă, Cirus cucerind astfel cu uşurinţă oraşul (Isaia 44:24—45:7).
Spre deosebire de Dumnezeu, omul nu are capacitatea de a cunoaşte viitorul. „Nu te lăuda cu ziua de mâine, fiindcă nu ştii la ce va da naştere această zi“, a scris înţeleptul rege Solomon (Proverbele 27:1). Aceste cuvinte sunt valabile şi azi. Omul nu poate şti nici măcar ce-i aduce ziua de mâine. Prin ce se deosebeşte însă Dumnezeu? El înţelege pe deplin tot ce a creat, inclusiv natura umană. Dacă vrea, Dumnezeu poate prevedea cu exactitate cum vor acţiona oameni sau chiar naţiuni. Mai mult, el poate controla deznodământul evenimentelor, fără ca cineva să-i stea împotrivă. Când prezice ceva prin profeţii săi, el devine „Cel ce face să se împlinească cuvântul slujitorului său, Cel ce îndeplineşte sfatul mesagerilor“ (Isaia 44:26). Numai Iehova Dumnezeu poate face o asemenea afirmaţie.
Deşi Isaia a trăit cu mai bine de 700 de ani înainte de Isus, promisul Mesia, el a profeţit venirea acestuia. Începând din secolul al XVIII-lea însă, criticii Bibliei au contestat autenticitatea cărţii lui Isaia. Ei susţineau că profeţiile lui Isaia nu erau autentice, considerând că au fost consemnate de altcineva după ce evenimentele descrise s-au întâmplat. Aşa să fie oare? În 1947, într-o peşteră din apropierea Mării Moarte, s-au descoperit mai multe suluri, printre care şi o copie a cărţii lui Isaia. Erudiţii au stabilit că această copie fusese scrisă cu peste o sută de ani înainte de naşterea prezisului Mesia, sau Cristos. Biblia a dezvăluit într-adevăr viitorul!
Isaia şi alţi scriitori ai Bibliei nu puteau prezice evenimente doar pe baza propriei înţelepciuni. De fapt, ei „au vorbit de la Dumnezeu, fiind purtaţi de spiritul sfânt“ (2 Petru 1:21).

Bureţii-de-mare — Organisme simple, dar uluitoare

V-AŢI spăla cu scheletul unui animal? Probabil că nu vă surâde ideea. Totuşi, buretele natural de baie nu este altceva decât scheletul fibros al unui animal.
„Bureţii-de-mare, sau spongierii, constituie cea mai veche şi mai simplă încrengătură a regnului animal“, se spune în National Geographic News. Din acest motiv, unii au emis ipoteza că strămoşul comun al animalelor şi al omului a fost un spongier. Într-o ştire referitoare la un documentar de televiziune, acest spongier a fost numit „Eva regnului animal“, cu alte cuvinte „strămoşul oricărei forme de viaţă“.
Dar ce cunosc oamenii de ştiinţă despre spongieri? Sunt ei nişte vieţuitoare simple? Sau sunt mărturii vii ale unui proiect impresionant?

N-au inimă, n-au creier: Nici o problemă!
Chiar dacă spongierii arată ca nişte plante, Aristotel şi Pliniu cel Bătrân i-au catalogat drept ceea ce sunt, şi anume animale. Potrivit specialiştilor, în lacurile şi oceanele lumii trăiesc cel puţin 15 000 de specii de spongieri, într-o uluitoare varietate de forme şi culori. Ei pot semăna cu nişte degete subţirele ori cu butoiaşe bombate; pot semăna şi cu nişte covoare întinse, cu evantaie elegante sau chiar cu vase fragile de cristal. Iar acestea nu sunt decât câteva dintre formele lor! Unii sunt mai mici decât un bob de orez, în timp ce alţii cresc mai înalţi decât un om. Cercetătorii spun că există spongieri care au probabil câteva sute de ani.
„Spongierii se deosebesc de celelalte animale în ce priveşte structura, funcţiile şi dezvoltarea“, se spune în Encyclopædia Britannica. În ce sens? Spre deosebire de alte animale, spongierii nu au organe interne. Dar cum trăiesc ei dacă nu au nici inimă, nici creier, nici sistem nervos? În interiorul buretelui, celule minuscule îndeplinesc numeroasele funcţii necesare susţinerii vieţii. Celule specializate prind hrana, transportă substanţele nutritive ori elimină reziduurile. Altele se ocupă cu realizarea componentelor scheletului sau ale pielii. Alte celule pot chiar să se transforme în alt tip de celule, în funcţie de necesităţi.
Spongierii sunt unici şi în alte privinţe. Încercaţi să treceţi un burete viu printr-o sită şi veţi vedea că celulele se vor aduna formând la loc buretele. Măcinaţi doi bureţi împreună şi veţi vedea cum celulele se vor separa încetul cu încetul pentru a reconstitui fiecare burete, exact aşa cum a fost la început. „Nici o altă plantă ori animal nu se poate regenera în acest mod“, se spune în National Geographic News.
Spongierii se remarcă şi printr-o uluitoare flexibilitate a modului de reproducere. Unii spongieri echipează şi lansează „navete“ celulare pentru a coloniza alte zone. Călătorind într-o stare în care funcţiile lor vitale sunt întrerupte temporar, aceşti „colonizatori“ în cele din urmă aterizează, se trezesc la viaţă, după care ies din „navetă“ şi produc un nou spongier. În cazul altora se poate vorbi de înmulţire sexuată, când spongierii îşi schimbă sexul în funcţie de necesităţi. Unii spongieri depun ouă. „Cu cât examinăm mai îndeaproape aceste organisme, considerate cele mai simple, cu atât descoperim o mai mare complexitate“, a scris uluit Paul Morris.

Aspiratoare marine
Spongierii au „un sistem de hrănire unic în lumea animalelor“, scrie zoologul Allen Collins. Nişte pori micuţi de pe suprafaţa corpului duc spre un labirint de tunele şi camere ce se găsesc peste tot în interiorul spongierului. Pereţii acestui labirint sunt căptuşiţi cu milioane de minuscule celule flagelate cu guleraş, numite coanocite. Fiecare celulă are un filament asemănător unui flagel, care se mişcă înainte şi înapoi. „Ca vâslaşii de pe o galeră romană, [aceste celule] împing un curent constant de apă spre alte celule ale buretelui, care au rolul de a prinde şi de a ingera particulele de hrană conţinute în apă“, explică Ben Harder, autor de articole ştiinţifice. Pompând într-o oră un volum de apă de până la 10 ori mai mare decât volumul propriu, spongierul extrage substanţe nutritive, substanţe toxice şi aproximativ 90% din totalul bacteriilor prezente în apă. Un spongier poate chiar să regleze viteza de pompare ori să inverseze sensul de pompare pentru a compensa schimbarea direcţiei curenţilor de apă sau pentru a elimina sedimente interne. „Spongierii sunt . . . cele mai eficiente aspiratoare ale mării“, afirmă dr. John Hooper.
Întrucât printr-un burete trece în permanenţă apă şi hrană, el devine o locuinţă ideală pentru crevete, crabi şi alte vieţuitoare micuţe. S-a găsit un burete care avea 17 128 de „locatari“. Multor bacterii, alge şi fungi le place să trăiască în simbioză cu spongierii. Bacteriile pot reprezenta până la 50% din greutatea unui burete ud.
Oamenii de ştiinţă au descoperit că bureţii şi „locatarii“ lor constituie o promiţătoare sursă de medicamente noi, cu proprietăţi deosebite. Unii cred că aceste medicamente ar putea fi utile în lupta împotriva SIDA, a cancerului, a malariei şi a altor boli. Referindu-se la un astfel de compus spongios, cercetătoarea Shirley Pomponi a spus: „Natura ne oferă mult mai multe molecule interesante decât cele pe care le concepem noi pe calculator“.
Modele uluitoare de cristale
Spre deosebire de bureţii de baie moi şi fibroşi, mulţi bureţi sunt rigizi ori au un aspect abraziv. Aceşti spongieri conţin milioane de cristale micuţe numite spicule. Dacă am examina la microscop aceste spicule, am rămâne uluiţi de varietatea şi de frumuseţea lor ce depăşeşte imaginaţia. Întrucât se leagă unele de altele în diverse moduri, spiculele pot forma schelete complicate, armuri protectoare şi chiar cabluri lungi de 3 m şi groase de 1 cm. Un spongier carnivor îşi prinde prada cu ajutorul unor plase de pescuit, asemănătoare materialului folosit în sistemul de închidere Velcro.
„Coşuleţul Venerei“, care trăieşte la mari adâncimi în mări, se foloseşte de aceste spicule pentru a realiza o complicată împletitură silicioasă, de o frumuseţe uluitoare. Fibrele silicioase extrem de pure seamănă foarte bine cu cablurile de fibră optică din comerţ. „Aceste fibre optice biologice sunt foarte rezistente“, explică o cercetătoare. „Le poţi lega strângând bine nodurile şi, spre deosebire de fibrele din comerţ, nu se vor rupe.“ Oamenii de ştiinţă nu reuşesc încă să înţeleagă cum se dezvoltă aceste fibre complexe în apa mării, la temperaturi scăzute. „În acest caz, un organism relativ simplu deţine soluţia la o problemă foarte complicată din domeniul opticii integrate şi al proiectării materialelor“, declară Cherry Murray de la Laboratoarele Bell.
Întâmplare sau proiect?
După analizarea numeroaselor şi uluitoarelor caracteristici ale spongierilor, dr. Hooper face următoarea observaţie: „Acest «spongier simplu» este, de fapt, [un animal] foarte complex, pe care nici până azi nu am reuşit să-l înţelegem bine“. Aşadar, este cât se poate de firesc să ne întrebăm: Cum şi de ce a apărut acest organism complex? Să fie rezultatul întâmplării? Sau o uluitoare mărturie a existenţei unui Proiectant inteligent?
Deşi poate că unii nu vor să accepte existenţa unui Creator, mulţi vor fi de acord însă cu observaţia făcută de un psalmist din antichitate: „Cât de multe sunt lucrările Tale, DOAMNE! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune. Pământul este plin de bogăţiile Tale . . . [de] vietăţi mici şi mari“. — Psalmul 104:24, 25.

„Vie împărăţia Ta“!

NICICÎND o rugăciune nu a fost atît de adesea repetată ca aceasta. Poate că şi tu ai spus-o deja. Şi cu siguranţă noi toţi avem nevoie de Regatul lui Dumnezeu! Ce minunat ar fi să trăieşti în condiţii ca cele ce se văd în această ilustraţie! Iată perspectiva pe care ne-o înfăţişează Regatul lui Dumnezeu: Pe întreg pămîntul domneşte pacea şi armonia, unirea oamenilor din toate rasele prin legături pătrunse de iubire sinceră; fiecare prestează o muncă productivă şi gustă roadele muncii sale; aerul este plin de tonurile muzicale ale creaţiei, de cîntecele şi rîsetele oamenilor fericiţi; este o societate sănătoasă în care nimeni nu se îmbolnăveşte; toţi se bucură de cu animalele, de parfumul florilor, de frumuseţea minunatelor peisaje şi a veşnic schimbătoarelor anotimpuri. Da, Dumnezeu a promis că toate aceste lucruri precum şi multe altele vor deveni o realitate, atunci cînd va fi venit Regatul său.
2 Acum lucrurile stau cu totul altfel. Trăim timpuri pe care Biblia le numeşte „critice“ (2 Timotei 3:1). Tu însuţi vezi cît de mult este afectată propria ta viaţă de aceste vremuri critice. Mulţi dintre cititorii acestor pagini şi-au pierdut rude în decursul războaielor sau ale altor evenimente violente care au marcat secolul nostru. Cu toate acestea, naţiunile participă febril la cea mai mare cursă a înarmărilor din toate timpurile. Ele au mai multe arme decît sînt necesare pentru a distruge întreaga omenire.
3 În imediata noastră apropiere vedem adesea lucruri îngrijorătoare: atacurile, crimele şi violenţele sînt atît de frecvente încît mulţi oameni nu se mai încumetă să umble pe stradă. Apoi, nu auzim tot mai frecvent despre divorţuri, familii destrămate şi delicte mai mult ca înainte? În societatea noastră extrem de libertină mai ales în ceea ce priveşte sexualitatea şi folosirea drogurilor, mulţi părinţi se tem să-şi trimită copiii în şcoli publice. Dacă trăieşti într-o zonă sau într-o ţară unde astfel de probleme încă nu au pătruns, te poţi considera mulţumit.
4 Cît costă astăzi hrana unei familii? Cît costă întreţinerea unui automobil? Pe măsură ce preţurile alimentelor şi benzinei cresc neîncetat, situaţia nestabilă a lumii aruncă asupra viitorului o umbră din ce în ce mai neliniştitoare. Încotro se îndreaptă lumea? Seriozitatea crizei a fost subliniată de un articol apărut în revista US News & World Report din 4 august 1980, în care se spunea: „Dacă nu se vor lua măsuri noi şi hotărîtoare, în 20 de ani lumea va deveni o planetă murdară, nesigură, cu miliarde de oameni săraci care se vor lupta între ei pentru materiile prime insuficiente şi scumpe. Acest avertizment a fost dat în 24 iulie 1980, în urma unor studii care au durat timp de trei ani, de către o comisie numită de preşedintele statului.“ Din aceste studii reiese printre altele că în anul 2000 populaţia lumii va ajunge la 6,3 miliarde de locuitori, că făcînd abstracţie de inflaţie — preţurile alimentelor se vor dubla, deşerturile se vor extinde, pădurile vor dispărea şi că cel puţin jumătate din rezervele de petrol ale lumii vor fi consumate. Aceasta în cazul că actualul sistem mondial va supravieţui pînă atunci!
5 Ce au putut face naţiunile, luate în parte‚ şi în mod deosebit Organizaţia Naţiunilor Unite împotriva acestei crize? Pînă acum foarte puţin. Toate acestea arată cît de urgentă nevoie avem de Regatul lui Dumnezeu.

CE ESTE REGATUL LUI DUMNEZEU?

Este oare numai o stare a inimii credincioşilor? Cu alte cuvinte Regatul lui Dumnezeu va veni numai atunci cînd se vor întoarce la creştinism suficienţi oameni? Unii acceptă această idee. Ei indică adesea Biblia şi anume Luca 17:21 unde, traducerea Cornilescu spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.“ Dar dacă concluzia lor este corectă, atunci Regatul lui Dumnezeu se îndepărtează de noi tot mai mult. De ce? Pentru că numărul celor care se recunosc apartenenţi creştinismului nu reprezintă nici măcar 25 la sută din populaţia lumii şi scade mereu. Afară de aceasta, sînt sute de milioane de membri ai bisericilor care merg foarte rar la biserică.
Mai gîndeşte-te şi la următorul lucru: Cui a vorbit Isus atunci cînd a spus: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru“? Fariseilor făţarnici cărora le-a aplicat cuvintele lui Dumnezeu pe care le-a scris profetul Isaia: „Inima lui [a poporului] este departe de mine“ (Matei 15:1, 8, B.C.; Isaia 29:13). Cum ar găsi intrare Regatul lui Dumnezeu într-o inimă împietrită? Dar ce a voit să spună Isus prin cuvintele sale? O indicaţie se găseşte în Ediţia Nouă revizuită. Acolo aceste cuvinte sînt traduse după cum urmează: „Că iată că împărăţia lui Dumnezeu este deja între voi“ şi tot astfel găsim şi în multe alte traduceri ale Bibliei.
Isus voia, deci, să spună că el însuşi, ca Rege desemnat, era în mijlocul lor. El era cu adevărat în mijlocul lor, ca o persoană reală. Aceasta ar trebui să ne facă să înţelegem că Regatul lui Dumnezeu este un regat sau un guvern real, concret, întocmai cum Regele său este o persoană reală.

bine ai revenit iony

mersi Miky !

"Dulce este somnul celui ce slujeste,indiferent ca mananca putin sau mult;dar pe cel bogat nu-l lasa belsugul sa doarma"-Eclesiatul 5:12

Ce învăţăm de la Isus Despre fericire
Care este secretul fericirii?
▪ Isus a menţionat fericirea chiar la începutul celebrei sale Predici de pe munte. El a afirmat: „Fericiţi sunt cei conştienţi de necesităţile lor spirituale!“ (Matei 5:3). Ce a vrut Isus să spună? Care sunt necesităţile noastre spirituale?
Pentru a trăi avem nevoie de aer, apă şi hrană, aşa cum au şi animalele. Dar, pentru a fi fericiţi, noi avem nevoie şi să înţelegem scopul vieţii. Numai Creatorul vieţii ne poate satisface această necesitate. Iată de ce Isus a zis: „Omul să nu trăiască numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Iehova“ (Matei 4:4). Cei conştienţi de necesităţile lor spirituale sunt fericiţi deoarece se apropie de Iehova, ‘fericitul Dumnezeu’, iar el le oferă speranţă, esenţială în găsirea fericirii (1 Timotei 1:11).

Cum ne-a adus Isus speranţă?
▪ „Fericiţi sunt cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul“, a spus el (Matei 5:5). Isus le-a adus oamenilor speranţă vindecând bolnavi şi înviind morţi. Totodată, el le-a transmis un mesaj plin de speranţă: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unic-născut, pentru ca oricine manifestă credinţă în el să nu fie distrus, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3:16). Cei care ascultă de Dumnezeu se vor bucura de viaţă veşnică pe pământ. Să ne imaginăm ce frumos va fi să trăim înconjuraţi doar de oameni blânzi şi să nu îmbătrânim niciodată! Pe bună dreptate, Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă: „Bucuraţi-vă în speranţă“ (Romani 12:12). Dar Isus ne-a spus şi cum putem fi fericiţi în prezent.

Ce mod de viaţă ne aduce fericire?
▪ Isus ne-a dat sfaturi practice referitoare la relaţiile interumane, căsătorie, umilinţă şi ne-a arătat care este punctul de vedere corect cu privire la lucrurile materiale (Matei 5:21–32; 6:1–5, 19–34). Urmând sfaturile lui Isus vom fi fericiţi.
Generozitatea aduce fericire (Faptele 20:35). De exemplu, Isus a spus: „Când dai un ospăţ, invită-i pe săraci, pe infirmi, pe şchiopi şi pe orbi şi vei fi fericit, pentru că ei n-au cu ce să te răsplătească“ (Luca 14:13, 14). Suntem fericiţi când căutăm să-i facem pe alţii fericiţi, nu când căutăm propria fericire.
Ce ne aduce cea mai mare fericire?{
▪ Când facem ceva pentru alţii suntem fericiţi, însă când facem ceva pentru Dumnezeu suntem şi mai fericiţi. Nimic nu se poate compara cu această fericire, nici chiar fericirea părinţilor care îşi iubesc copiii şi sunt mândri de ei. Acest lucru reiese clar din cele întâmplate odată, când Isus predica în public. „O femeie din mulţime şi-a ridicat glasul şi i-a zis: «Fericit este pântecele care te-a purtat şi sânii pe care i-ai supt!» Dar el a zis: «Nu, ci mai degrabă: Fericiţi sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu şi îl respectă!»“ (Luca 11:27, 28).
Isus a găsit satisfacţie şi fericire înfăptuind voinţa Tatălui său ceresc. Dumnezeu vrea ca oamenii să cunoască speranţa vieţii veşnice. Cu o anumită ocazie, după ce a vorbit despre această speranţă unei persoane flămânde după adevăr, Isus a spus: „Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis“ (Ioan 4:13, 14, 34). Şi tu poţi avea parte de fericirea de a face lucruri care îi plac lui Dumnezeu împărtăşindu-le altora adevărul biblic.

„Sfinţească-se numele tău!“ — Care nume?

SUNTEŢI cumva o persoană religioasă? Atunci, fără îndoială credeţi aşa cum de altfel cred mulţi oameni, într-o Fiinţă Supremă, şi probabil că aveţi un mare respect pentru binecunoscuta rugăciune adresată acestei Fiinţe Supreme, rugăciune pe care a prezentat-o Isus discipolilor săi atunci cînd i-a învăţat cum să se roage. Ea este cunoscută sub numele de „Rugăciunea Domnului“ sau „Tatăl nostru“ şi începe astfel: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se numele tău!“ — Matei 6:9, Biblia Cornilescu.
Te-ai întrebat vreodată de ce a plasat Isus pe primul loc în această rugăciune „sfinţirea“ numelui lui Dumnezeu? După aceea, el a menţionat şi alte lucruri, cum ar fi venirea Regatului lui Dumnezeu, înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu pe pămînt şi iertarea păcatelor noastre. Împlinirea acestor cerinţe va însemna în cele din urmă durabilă pe pămînt şi viaţă veşnică pentru omenire. Poţi să-ţi imaginezi ceva de mai mare importanţă decît acele lucruri? Cu toate acestea, Isus ne-a îndrumat ca înainte de toate să ne rugăm pentru sfinţirea numelui lui Dumnezeu.
Desigur că nu în mod întîmplător i-a învăţat Isus pe discipolii săi să pună pe primul plan în rugăciunile lor numele lui Dumnezeu. Acel nume avea, în mod evident, o importanţă hotărîtoare pentru el, deoarece l-a meţionat în mod repetat în propriile sale rugăciuni. Cu o anumită ocazie, în timp ce Isus se ruga în mod public lui Dumnezeu, a fost auzit spunînd: „Tată, glorifică-ţi numele!“ Şi Dumnezeu însuşi i-a răspuns: „L-am glorificat şi îl voi glorifica iarăşi.“ — Ioan 12:28, The Jerusalem Bible.
În noaptea care a precedat moartea sa, Isus s-a rugat lui Dumnezeu în auzul discipolilor săi, şi ei l-au auzit încă o dată subliniind importanţa numelui lui Dumnezeu. El a spus: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume.“ Iar mai tîrziu a repetat: „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut.“ — Ioan 17:6, 26, Biblia Cornilescu.
De ce îi atribuia Isus o atît de mare importanţă numelui lui Dumnezeu? De ce ne-a arătat el că este important şi pentru noi, să ne rugăm pentru sfinţirea acestui nume? Pentru a înţelege aceasta, trebuie să ajungem să cunoaştem modul cum erau considerate numele în timpurile biblice.

continuare

Numele în timpurile biblice

Este evident că Iehova Dumnezeu a pus în om dorinţa de a da nume lucrurilor. Primul om avea şi el un nume: Adam. În istoria creaţiei, unul dintre primele lucruri despre care se relatează că le-a făcut Adam a fost de a pune nume animalelor. Cînd Dumnezeu i-a dăruit lui Adam o soţie, Adam a numit-o imediat „femeie“ (în ebraică ’Iş·şah′). Mai tîrziu, el i-a pus numele Eva, care înseamnă „cea vie“, deoarece „ea trebuia să devină mama tuturor celor vii“ (Geneza 2:19, 23; 3:20). Şi astăzi chiar, noi urmăm obiceiul de a da nume oamenilor. Într-adevăr, este greu să ne imaginăm cum ne-am fi putut descurca fără nume.
Pe timpul israeliţilor însă‚ numele nu erau o simplă denumire. Numele însemna ceva. De exemplu, numele Isaac, „Rîs“, evoca faptul că părinţii săi, care erau înaintaţi în vîrstă, au rîs atunci cînd au auzit pentru prima dată că vor avea un copil (Geneza 17:17, 19; 18:12). Numele Esau are semnificaţia de „Păros“, descriind o caracteristică fizică. Celălalt nume al său, Edom însemna „Roşu“ sau „Roşcat“ şi reamintea faptul că acesta îşi vînduse dreptul de întîi născut pentru o farfurie de fiertură roşie (Geneza 25:25, 30–34; 27:11; 36:1). Iacob, cu toate că era cu puţin mai tînăr decît Esau, fratele său geamăn, a cumpărat de la acesta dreptul de întîi născut şi a primit de la tatăl său binecuvîntarea întîiului născut. Din momentul naşterii semnificaţia numelui lui Iacob era „Cel care ţine de călcîi“ sau „Înlocuitor“ (Geneza 27:36). În mod asemănător, numele lui Solomon, sub a cărui domnie Israelul s-a bucurat de şi prosperitate, înseamna „Paşnic“. — 1 Cronici 22:9.
Astfel, „The Illustrated Bible Dictionary“ (Dicţionarul biblic ilustrat) volumul I, p. 572, afirmă următoarele: „Un studiu asupra cuvîntului ’nume‘ în V[echiul] T[estament] dezvăluie cît de profundă este semnificaţia acestuia în ebraică. Numele nu este doar o simplă denumire, ci este semnificaţia adevăratei personalităţi a celui ce-l poartă.“
Că Dumnezeu însuşi consideră numele ca ceva important, reiese şi din faptul că, prin intermediul unui înger, a dat instrucţiuni viitoarei mame a lui Ioan Botezătorul precum şi viitoarei mame a lui Isus în legătură cu numele pe care urmau să le poarte fiii lor (Luca 1:13, 31). Iar alteori, el a schimbat numele unor oameni sau le-a dat nume suplimentare, pentru a indica locul pe care aveau să-l ocupe aceştia în scopul său. De exemplu, cînd Dumnezeu a profeţit că servitorul său Avram („Tatăl înălţării“) va deveni tatăl multor naţiuni, El i-a schimbat numele în Avraam („Tatăl unei mulţimi“). Iar numele soţiei lui Avraam, Sarai („Certăreaţă“) l-a schimbat în Sara („Prinţesă“), întrucît ea avea să fie mama seminţei lui Avraam. — Geneza 17:5, 15, 16; vezi şi Geneza 32:28; 2 Samuel 12:24, 25.
Importanţa numelui a fost recunoscută şi de către Isus cînd, oferindu-i lui Petru un privilegiu de serviciu s-a referit la numele acestuia (Matei 16:16–19). Chiar şi creaturile spirituale au nume. Două dintre ele, menţionate în Biblie, sînt Gabriel şi Mihael (Luca 1:26; Iuda 9). Iar cînd omul dă nume stelelor, planetelor, oraşelor, munţilor şi rîurilor, el nu face decît să-l imite pe Creatorul său. Biblia ne spune, de pildă, că Dumnezeu cheamă toate stelele pe nume. — Isaia 40:26.
Într-adevăr, numele sînt importante pentru Dumnezeu şi el a pus în om dorinţa de a identifica oamenii şi lucrurile prin intermediul numelor. Astfel îngerii, oamenii, animalele, precum şi stelele şi alte lucruri lipsite de viaţă, toate au nume. Ar fi oare logic ca însuşi Creatorul tuturor acestor lucruri să se fi lăsat pe sine fără nici un nume? Bineînţeles că nu, mai ales dacă avem în vedere cuvintele psalmistului: „Toată carnea să binecuvînteze numele tău sfînt [al lui Dumnezeu] pe timp indefinit, chiar pentru totdeauna.“ — Psalm 145:21.
The New International Dictionary of New Testament Theology (Vol. 2, p. 649) spune: „Unul dintre cele mai fundamentale şi esenţiale aspecte ale revelaţiei biblice constă în faptul că Dumnezeu nu este fără nume: el are un nume personal, prin care poate şi trebuie să fie invocat.“ Desigur că tocmai la acest nume s-a gîndit Isus cînd i-a învăţat pe continuatorii săi să se roage: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, să fie sfinţit numele tău.“ — Matei 6:9.
Avînd în vedere toate aceste lucruri, este evident ce mare importanţă are pentru noi faptul de a cunoaşte care este numele lui Dumnezeu. Şti care este numele personal al lui Dumnezeu?

Care este numele lui Dumnezeu?
În mod surprinzător, majoritatea sutelor de milioane de membri ai Bisericilor creştinătăţii s-ar putea să constate că pentru ei întrebarea aceasta este prea grea. Unii ar putea spune că numele lui Dumnezeu este Isus Cristos. Însă Isus se ruga altcuiva atunci cînd a spus: „Am scos în evidenţă numele tău în faţa oamenilor pe care tu mi i-ai dat din mijlocul lumii“ (Ioan 17:6). El se ruga lui Dumnezeu în cer, întocmai ca un fiu care vorbeşte cu tatăl său (Ioan 17:1). Aşadar, numele care trebuia să „se sfinţească“ sau „să fie sfinţit“ era numele Tatălui său.
Cu toate acestea, multe Biblii moderne nu conţin acest nume, iar în biserici este rareori folosit. Aşadar, în loc să fie „sfinţit“, numele lui Dumnezeu este pierdut pentru milioane de cititori ai Bibliei. Pentru a exemplifica modul cum au tratat traducătorii Bibliei numele lui Dumnezeu, să examinăm doar un singur verset, şi anume: Psalmul 83:18. Iată cum este redat acest text scriptural în patru traduceri diferite ale Bibliei.
„Ca să ştie că numai Tu, al cărui Nume este Domnul, Tu eşti Cel Preaînalt pe tot pămîntul“ (Biblia Cornilescu).
„Să-i înveţe că tu, Cel Etern, tu eşti Dumnezeul Preaînalt peste tot pămîntul“ (A New Translation of the Bible, de James Moffat din 1922).
„Să ştie aceasta: tu singur porţi numele Yahweh, Cel Preaînalt peste întreaga lume“ (Biblia catolică Jerusalem Bible din 1966).
„Ca oamenii să afle că tu, al cărui nume singur este Iehova (JEHOVAH), eşti cel preaînalt peste tot pămîntul“ (Niţulescu şi Authorized sau King James, versiunea din 1611).
De ce este redat numele lui Dumnezeu în mod atît de diferit în cadrul acestor versiuni? Care este numele său: Domnul, sau Cel Etern, sau Yahweh, sau Iehova? Sau toate acestea sînt acceptabile?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să ne amintim că Biblia nu a fost scrisă iniţial în limba engleză sau română. Scriitorii Bibliei au fost evrei şi cei mai mulţi au scris în ebraica şi greaca din timpul acela. Majoritatea dintre noi nu vorbim acele limbi vechi. Dar Biblia a fost tradusă în numeroase limbi moderne şi putem folosi aceste traduceri cînd dorim să citim Cuvîntul lui Dumnezeu.
Creştinii au un respect adînc faţă de Biblie şi cred pe drept cuvînt că „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu“ (2 Timotei 3:16). Aşadar, traducerea Bibliei implică o răspundere serioasă. Dacă cineva omite sau schimbă în mod voit vreo anumită parte din conţinutul Bibliei, el falsifică Cuvîntul inspirat. Unei astfel de persoane i se va aplica avertismentul scriptural care spune: „Dacă cineva adaugă la aceste cuvinte, Dumnezeu îi va adăuga plăgile care sînt scrise în acest sul; şi dacă cineva scoate din cuvintele sulului acestei profeţii, Dumnezeu îi va scoate partea sa de la pomii vieţii.“ — Apocalips 22:18, 19; vezi şi Deuteronom 4:2.
Majoritatea traducătorilor Bibliei au manifestat, desigur, respect faţă de Biblie, dorind în mod sincer să o facă înţeleasă în această epocă modernă. Dar traducătorii nu sînt inspiraţi. Cei mai mulţi dintre ei au, de asemenea, nişte opinii ferme în anumite chestiuni religioase şi pot fi influenţaţi de unele idei şi preferinţe personale. Ei pot face, de asemenea, erori sau greşeli omeneşti în modul de a raţiona.
Prin urmare, avem dreptul să punem nişte întrebări importante: Care este în realitate numele lui Dumnezeu? De ce diferite traduceri ale Bibliei redau în mod diferit numele lui Dumnezeu? Dacă stabilim răspunsul la aceste întrebări, atunci ne putem întoarce la problema noastră iniţială: De ce este atît de importantă sfinţirea numelui lui Dumnezeu?

Numele lui Dumnezeu — semnificaţia şi pronunţarea sa
UNUL dintre scriitorii Bibliei întreba: „Cine a strîns vîntul în căuşul ambelor mîini? Cine a învelit apele într-o mantie? Cine a făcut să se ridice toate extremităţile pămîntului? Care este numele său şi care este numele fiului său, în caz că îl cunoşti?“ (Proverbe 30:4). Cum putem afla noi care este numele lui Dumnezeu? Iată o întrebare importantă. Creaţia constituie o puternică dovadă a faptului că trebuie să existe Dumnezeu, dar ea nu ne dezvăluie numele său (Romani 1:20). De fapt, noi n-am fi putut cunoaşte niciodată numele lui Dumnezeu dacă nu ni l-ar fi făcut cunoscut Creatorul însuşi în propria sa carte, Sfînta Biblie.
Cu o ocazie celebră, Dumnezeu şi-a rostit propriul său nume, repetîndu-l în auzul lui Moise. Moise a scris o relatare despre acest eveniment, relatare care a fost păstrată în Biblie pînă în zilele noastre (Exod 34:5). Dumnezeu însuşi şi-a scris numele cu propriul său „deget“. Cînd i-au fost date lui Moise „Cele zece porunci“, aşa cum le numim noi astăzi, ele au fost scrise personal de Dumnezeu în mod miraculos. Relatarea spune: „Şi, de îndată ce [Dumnezeu] a terminat de vorbit cu el pe muntele Sinai, i-a dat lui Moise două table ale Mărturiei, table de piatră scrise cu degetul lui Dumnezeu“ (Exod 31:18). Numele lui Dumnezeu apare de opt ori în textul original al Celor zece porunci (Exod 20:1–17). În acest fel, Dumnezeu însuşi şi-a dezvăluit numele său atît verbal cît şi în scris. Aşadar, care este acest nume?
În limba ebraică el este scris יהוה. Aceste patru litere, numite Tetragrama, se citesc de la dreapta la stînga în ebraică şi pot fi reprezentate în multe dintre limbile moderne sub forma YHWH sau JHVH. Numele lui Dumnezeu, reprezentat prin aceste patru consoane, apare de aproape 7 000 de ori în „Vechiul Testament“ original, adică în Scripturile Ebraice.
Acest nume este o formă a verbului ebraic ha·wah′ (יהוה) care înseamnă „a deveni“ şi semnifică de fapt „El face să devină“. Astfel, numele lui Dumnezeu îl identifică pe el drept Cel care îşi împlineşte în mod progresiv promisiunile sale şi care îşi realizează fără greş scopurile sale. Numai Dumnezeul adevărat poate purta un astfel de nume semnificativ.
Îţi aminteşti diferitele moduri în care apare numele lui Dumnezeu în Psalmul 83:18, aşa cum a fost arătat în capitolul precedent (pag. 5)? Două dintre cele patru traduceri prezintă doar nişte titluri („Domnul“ şi „Cel Etern“) ca înlocuitori pentru numele lui Dumnezeu. Iar în celelalte două apare Yahweh şi Iehova, care după cum se vede, conţin cele patru litere ale numelui lui Dumnezeu. Însă pronunţarea este diferită. De ce?
Cum se pronunţă numele lui Dumnezeu?
Adevărul este că nimeni nu ştie în mod sigur cum a fost pronunţat iniţial numele lui Dumnezeu. De ce? Deoarece prima limbă care a fost folosită în scrierea Bibliei a fost limba ebraică, iar cînd această limbă era aşternută în scris, se scriau numai consoanele fără vocale. Aşadar, cînd scriitorii inspiraţi ai Bibliei au aşternut în scris numele lui Dumnezeu, fireşte că au procedat la fel scriind numai consoanele.
Atîta timp cît ebraica veche se vorbea în mod curent acest fapt nu prezenta o problemă. Israeliţii cunoşteau pronunţarea numelui, iar atunci cînd îl vedeau în scris ei interpuneau fără ezitare vocalele (Exact la fel cum pentru cititorul român prescurtarea „vb“ reprezintă cuvîntul „verb“ sau „cpt“ reprezintă cuvîntul „căpitan“).
Două lucruri au survenit, ducînd la schimbarea acestei situaţii. În primul rînd, printre iudei s-a ivit o idee superstiţioasă că ar fi greşit să se rostească numele lui Dumnezeu cu voce tare; de aceea, atunci cînd ajungeau să citească acest nume în Biblia lor, ei foloseau cuvîntul ebraic ’Adho·nai′ („Domnul Suveran“). Apoi, cu trecerea timpului vechea limbă ebraică însăşi a încetat să mai fie vorbită în conversaţia zilnică şi în felul acesta pronunţarea ebraică iniţială a numelui lui Dumnezeu a fost în cele din urmă uitată.
Pentru a împiedica dispariţia pronunţării ebraice în ansamblu, erudiţii iudei din a doua jumătate a primului mileniu al erei noastre au inventat un sistem de puncte care să reprezinte vocalele lipsă, plasînd aceste puncte pe lîngă consoane, în cadrul textului Bibliei ebraice. În acest fel erau scrise atît vocalele cît şi consoanele, iar pronunţarea, aşa cum era la acea dată, s-a păstrat.
Cînd s-a ajuns la numele lui Dumnezeu, în loc să pună semnul vocalelor potrivite lîngă consoane, în majoritatea cazurilor ei au pus alte semne vocalice care să reamintească cititorului că ar trebui să pronunţe ’Adho·nai′. De aici s-a ajuns la forma scrisă Iehouah, ca, în cele din urmă, forma de pronunţare a numelui lui Dumnezeu în limba română să devină Iehova. În această formă de pronunţare sînt incluse elementele esenţiale ale numelui lui Dumnezeu din forma ebraică originală.
Ce formă de pronunţare veţi utiliza?
De unde provin însă pronunţări de tipul Jahweh? Aceste forme, sugerate de unii erudiţi moderni, încearcă să deducă pronunţarea originală a numelui lui Dumnezeu. Unii — dacă nu chiar toţi — consideră că israeliţii dinainte de epoca lui Isus ar fi pronunţat, probail, numele lui Dumnezeu în forma Yahweh. Dar nici unul nu poate afirma cu certitudine lucrul acesta. Este posibil să-l fi pronunţat în felul acesta, şi tot atît de posibil este să nu-l fi pronunţat aşa.
Mulţi preferă însă pronunţarea Iehova (în englezeşte Jehovah). De ce? Fiindcă, spre deosebire de forma Yahweh, aceasta este o formă curentă şi familiară. Dar oare nu ar fi mai bine să fie folosită o formă care ar putea fi mai apropiată de pronunţarea originală? Nu, deoarece nici în cazul numelor biblice nu s-a procedat aşa.
Ca să luăm cel mai proeminent exemplu, să examinăm numele lui Isus. Ştiţi cum i se adresau lui Isus membrii familiei sale şi prietenii săi în conversaţia de fiecare zi, pe vremea copilăriei sale în oraşul Nazaret? Adevărul este că nimeni nu ştie sigur lucrul acesta, deşi s-ar putea să fi fost o formă asemănătoare cu Yeshua (sau poate Yehoshua). În mod sigur însă, nu se pronunţa Isus.
Dar atunci cînd au fost scrise în limba greacă relatările privitoare la viaţa sa, scriitorii inspiraţi nu au încercat să păstreze pronunţarea ebraică originală. Ei au redat, în schimb, numele său în greceşte, adică I·e·sous′. În prezent el este redat în mod diferit, potrivit limbii celui care citeşte Biblia. Cititorii Bibliei în limba spaniolă întîlnesc forma Jesús (pronunţat Hesus). Italienii îl Gesù (pronunţat Geizu) iar germanii îl Jesus (pronunţat Ieizus).
Trebuie oare să încetăm să mai folosim numele lui Isus fiindcă majoritatea dintre noi, sau chiar toţi, nu cunoaştem în realitate pronunţarea sa originală? Pînă acum nici un traducător nu a sugerat aşa ceva. Ne face plăcere să folosim acest nume, fiindcă prin el se identifică Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, Isus Cristos, care şi-a dat viaţa pentru noi. Ar fi oare o dovadă că îl onorăm pe Isus dacă am scoate din Biblie orice formă de menţionare a numelui său şi am înlocui-o cu simplul titlu de „Învăţător“ sau „Mijlocitor“? Sigur că nu! Noi putem stabili o relaţie cu Isus atunci cînd îi folosim numele în forma de pronunţare care este curentă în limba noastră.
Nu poate fi înlocuit
Deşi mulţi traducători preferă pronunţarea Yahweh, New World Translation precum şi alte cîteva traduceri continuă să folosească forma Jehova datorită faptului că, de sute de ani oamenii sînt familiarizaţi cu această formă. În plus, aceasta păstrează, ca şi celelalte forme de pronunţare, cele patru litere ale tetragramei YHWH sau YHVH. (În limba română este cunoscută forma de pronunţare Iehova.)
Mai demult, profesorul german Gustav Friederich Oehler a luat o hotărîre asemănătoare aproape din aceleaşi motive. El a analizat diverse pronunţări şi concluzia la care a ajuns a fost: „Din acest moment, eu voi folosi cuvîntul J e h o v a , deoarece, în realitate, acest nume a ajuns acum cel mai naturalizat în vocabularul nostru, şi nu poate fi înlocuit.“ — Theologie des Alten Testaments (Teologia Vechiului Testament), ediţia a doua, publicată în 1882, p. 143.
În mod similar, savantul iezuit Paul Joüon, afirma în cartea sa Grammaire de l’hébreu biblique (Gramatica ebraicei biblice), ediţia 1923, în nota de subsol de la p. 49: „În traducerile noastre, în locul formei (ipotetice) Yahweh, am folosit forma Jéhovah (. . .) forma literară convenţională folosită în limba franceză.“ În multe alte limbi traducătorii Bibliei folosesc o formă similară, aşa cum se vede din chenarul de la p. 8.
Dar este oare greşit să se folosească forma Yahweh sau ceva asemănător? Nicidecum. Numai că forma Iehova se pare că găseşte o mai mare receptivitate din partea cititorilor, deoarece este forma care s-a „naturalizat“ în majoritatea limbilor. Lucrul cel mai important este să folosim acest nume şi să îl vestim altora. „Aduceţi-i mulţumiri lui Iehova! Invocaţi numele său. Faceţi cunoscute printre popoare modurile sale de a acţiona. Menţionaţi că numele său este aşezat pe înălţime.“ — Isaia 12:4.
Să vedem cum au acţionat de-a lungul secolelor slujitorii lui Dumnezeu, în armonie cu acestă poruncă.

Comentarii asemănătoare se pot face referitor la toate numele pe care le citim în Biblie. Noi le pronunţăm în propriile noastre limbi şi nu încercăm să imităm pronunţarea originală. Astfel spunem „Ieremia“ şi nu Yir·me·ya′hu, şi spunem Isaia, cu toate că în zilele sale acest profet se pare că a fost cunoscut sub numele Yesha‘·ya′hu. Chiar învăţaţii care sînt la curent cu pronunţarea originală a acestor nume folosesc totuşi pronunţarea modernă şi nu pe cea veche, atunci cînd se referă la ele.
Acelaşi lucru este valabil şi cu numele Iehova. Chiar dacă pronunţarea modernă nu corespunde exact cu modul de pronunţare original, prin aceasta nu se ştirbeşte nimic din importanţa acestui nume. Prin el este identificat Creatorul nostru, Dumnezeul cel viu, Cel Preaînalt, căruia Isus I-a zis: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, să fie sfinţit numele tău.“ — Matei 6:9.

Cicluri naturale ce susţin viaţa
DACĂ într-un oraş nu ar mai exista nicio sursă de aer curat sau de apă potabilă, iar sistemul de canalizare s-ar înfunda, bolile şi moartea ar face numaidecât ravagii. Totuşi, planeta noastră este un sistem închis — aerul curat şi apa potabilă nu sunt aduse de undeva din spaţiu, iar deşeurile nu sunt trimise în spaţiu. Atunci, cum reuşeşte biosfera Pământului să rămână un loc curat, propice vieţii? Datorită ciclurilor ei naturale, precum cel al apei, al carbonului, al oxigenului şi al azotului, prezentate în continuare pe scurt.
Ciclul apei constă în trei etape. 1. Datorită căldurii Soarelui, apa se evaporă în atmosferă. 2. Această apă pură se condensează, formând norii. 3. Din nori, apa cade pe pământ sub formă de ploaie, grindină, lapoviţă şi ninsoare, încheind ciclul. Câtă apă se reciclează astfel anual? Potrivit unor estimări, suficient de multă ca să acopere întreaga suprafaţă a planetei cu un strat de circa un metru.

Ciclul carbonului şi cel al oxigenului au la bază două procese importante: fotosinteza şi respiraţia. Fotosinteza este procesul prin care se produc carbohidraţi şi oxigen cu ajutorul luminii solare, al dioxidului de carbon şi al apei. La om, şi la animal, respiraţia este procesul prin care se produc energie, dioxid de carbon şi apă cu ajutorul carbohidraţilor şi al oxigenului. Astfel, ceea ce se produce într-un ciclu, se consumă în celălalt. Ambele sunt curate, eficiente şi au loc în linişte.

Ciclul azotului are un rol esenţial în producerea de aminoacizi, proteine şi alte molecule organice. A. Ciclul începe când fulgerele şi bacteriile transformă azotul atmosferic în compuşi ce pot fi absorbiţi de plante. B. Plantele asimilează aceşti compuşi pentru a forma molecule organice. Astfel, animalele care consumă plantele asimilează şi ele azotul. C. Când plantele şi animalele mor, o altă familie de bacterii descompune compuşii de azot, eliberând azotul în sol şi în atmosferă.
→
Reciclare perfectă
Gândiţi-vă: În pofida progreselor tehnologice, oamenii produc anual tone de deşeuri toxice, nereciclabile. Totuşi, Pământul îşi reciclează perfect toate deşeurile pe cale chimică, folosind metode ingenioase. „Întâmplarea nu ar putea niciodată să creeze“ o asemenea armonie în natură, afirmă Michael Corey, autorul unor lucrări pe teme religioase şi ştiinţifice.
Îndreptând atenţia spre cel căruia i se cuvine meritul de a fi creat aceste lucruri, Biblia spune: „Cât de multe sunt lucrările tale, o, Iehova! Pe toate le-ai făcut cu înţelepciune“ (Psalmul 104:24). Această înţelepciune a fost manifestată într-un mod cu totul special în folosul omului.
[Notă de subsol]
Unele cicluri naturale sunt strâns legate între ele. De pildă, oxigenul participă atât la ciclul carbonului, cât şi la cel al apei, întrucât este prezent în dioxidul de carbon, în carbohidraţi şi în apă.

Cei doi vor fi o singură carne. (Mat. 19:5)

Căsătoria este o relaţie care presupune un angajament foarte serios. În acest caz, angajamentul nu implică o obligaţie faţă de un contract scris, ci faţă de o persoană. Dacă un bărbat şi o femeie convieţuiesc fără să se căsătorească, nici ei, nici copiii lor nu se simt cu adevărat în siguranţă. Dar, dacă şi-au luat un angajament unul faţă de celălalt prin intermediul căsătoriei, cei doi au un motiv biblic serios pentru a se strădui să rezolve cu iubire orice problemă (Mat. 19:5, 6; 1 Cor. 13:7, 8; Evr. 13:4).
În timpurile biblice, israeliţii care încheiau contracte de afaceri sau de angajare aveau anumite beneficii (Mat. 20:1, 2, 8). La fel stau lucrurile şi în prezent. De exemplu, este util să facem o înţelegere scrisă sau un contract înainte de a încheia o afacere sau de a ne angaja. Prin urmare, dacă un angajament aduce foloase întărind o relaţie — de prietenie, de căsătorie sau de muncă —, cu atât mai mult dedicarea din toată inima la Iehova ne aduce foloase!

Orice pom bun dă roade bune, dar orice pom rău dă roade rele. (Mat. 7:17)

Isus a spus că adevăraţii săi continuatori se vor deosebi de cei falşi prin „roadele lor“, adică prin învăţăturile şi conduita lor (Mat. 7:15, 16, 20). Într-adevăr, oamenii sunt influenţaţi în mod inevitabil de ceea ce le pătrunde în minte şi în inimă (Mat. 15:18, 19). Cei cărora li se predau învăţături false dau „roade rele“, pe când cei care sunt învăţaţi adevărul dau „roade bune“. Cele două feluri de roade au devenit tot mai evidente în acest timp al sfârşitului (Dan. 12:3, 10). Creştinii falşi au o concepţie denaturată despre Dumnezeu şi o „formă de devoţiune sfântă“ caracterizată deseori prin ipocrizie. În schimb, cei care au discernământ spiritual i se închină lui Dumnezeu „cu spirit şi cu adevăr“ (Ioan 4:24; 2 Tim. 3:1–5). Ar fi bine să ne întrebăm: „Sunt în armonie cu Biblia învăţăturile pe care le predau? Dar conduita mea? Înfrumuseţează acestea adevărul în ochii celor care-l caută?“

„Cerurile spun . . .“
La o distanţă de aproximativ 150 de milioane de kilometri de locul unde vă aflaţi dvs. acum, soarele străluceşte pe cer cu sclipiri fierbinţi. Adorat ca zeu timp de mii de ani, gloriosul nostru vecin ceresc este, mai degrabă, o mărturie a puterii Creatorului său, Cel „care a făcut cerurile şi pămîntul“ (Psalmul 115:15). Lumina şi căldura lui sînt esenţiale pentru viaţa de pe pămînt. Iar datele pe care le-au aflat savanţii despre el ne umplu de uimire.
Ni s-a spus că soarele produce cantităţi enorme de energie. V-aţi dat seama că mai puţin de o jumătate de miliardime din căldura şi lumina pe care le generează acesta este interceptată de pămînt? Totuşi, această fracţiune echivalează cu colosala cifră de 240 de bilioane de cai putere!
Cum produce soarele toată această energie? Prin intermediul unui vast cuptor nuclear aflat în centrul său, care produce energie prin consumul a 3,6 milioane de tone de hidrogen pe secundă. Din fericire pentru omenire, există suficient combustibil în soare pentru ca acest proces să continue miliarde de ani.
Unele lucruri descoperite de savanţi ridică alte întrebări. De exemplu, soarele vibrează în mod constant, asemenea unei foi metalice lovite cu un ciocan. De ce? De asemenea, examinaţi următorul lucru: centrul arzător al soarelui este partea sa cea mai fierbinte, iar cu cît un strat este mai îndepărtat de centru, cu atît este mai rece. Dar cînd ajungem la stratul exterior al atmosferei soarelui, coroana solară, situaţia se schimbă. Coroana este mai fierbinte decît straturile cele mai apropiate de centrul care arde. De ce?
În plus, deşi soarele — la fel ca pămîntul — se roteşte, diferite părţi ale lui se rotesc cu viteze diferite. De exemplu, suprafaţa se roteşte mai rapid decît straturile din interior. De ce? Şi cum este posibil acest lucru? Apoi, există petele solare. Aceste pete de pe suprafaţa soarelui apar şi dispar în cadrul unui ciclu regulat care cuprinde o perioadă de 11 ani. De ce se schimbă ele cu o asemenea regularitate?
Cu toate că există încă multe lucruri pe care le avem de aflat cu privire la soare, ceea ce ştim deja ne determină să privim cu veneraţie spre Creatorul său, Iehova. Ori de cîte ori vedem soarele, să ne amintim că „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mîinilor lui“. — Psalmul 19:1.

Pslamult 116:1-19
Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru că aude
glasul meu, implorările mele.
 2 Căci el şi-a plecat urechea spre mine
şi eu îl voi chema în toate zilele mele.
 3 Mă înfăşuraseră frânghiile morţii
şi mă cuprinseseră strâmtorările Şeolului.
Nu găseam decât necaz şi durere.
 4 Dar am chemat numele lui Iehova:
„Ah, Iehova, scapă-mi sufletul!“
 5 Iehova este binevoitor şi drept,
Dumnezeul nostru arată îndurare.
 6 Iehova îi păzeşte pe cei fără experienţă.
Mi-am pierdut puterile, dar el m-a salvat.
 7 Întoarce-te la locul tău de odihnă, suflete al meu,
căci Iehova ţi-a făcut bine.
 8 Căci tu mi-ai scăpat sufletul de la moarte,
ochiul de lacrimi, piciorul de poticnire.
 9 Voi umbla înaintea lui Iehova în ţările celor vii.
10 Am crezut, de aceea am vorbit.
Am fost foarte năpăstuit.
11 Când spaima a pus stăpânire pe mine, am spus:
„Orice om este mincinos“.
12 Cum îl voi răsplăti pe Iehova
pentru toate binefacerile sale faţă de mine?
13 Voi ridica paharul marii salvări
şi voi chema numele lui Iehova.
14 Îmi voi împlini făgăduinţele faţă de Iehova,
da, în faţa întregului său popor.
15 Preţioasă în ochii lui Iehova
este moartea celor loiali lui.
16 Ah, Iehova,
sunt slujitorul tău!
Da, sunt slujitorul tău, fiul sclavei tale.
Tu mi-ai desfăcut legăturile.
17 Ţie îţi voi oferi jertfa de mulţumire
şi voi chema numele lui Iehova.
18 Îmi voi împlini făgăduinţele faţă de Iehova,
da, în faţa întregului său popor,
19 în curţile casei lui Iehova,
în mijlocul tău, o, Ierusalime!
Lăudaţi-l pe Iah!

Are importanţă ce religie alegi?

CÂND facem cumpărături, celor mai mulţi dintre noi ne place să avem de unde alege. Când în piaţă se găsesc o varietate de legume şi fructe, putem să le alegem pe cele care ne plac cel mai mult şi care sunt bune pentru familia noastră. Dacă un magazin de îmbrăcăminte oferă o gamă largă de modele şi culori la un preţ convenabil, alegem ce ne vine cel mai bine. Unele alegeri din viaţă sunt simple chestiuni de gust. Altele însă ne afectează în mod direct bunăstarea, cum ar fi alegerea unei diete sănătoase sau a prietenilor. Ce putem spune însă despre alegerea religiei? Să fie oare aceasta o simplă chestiune de gust? Sau este o decizie care ne afectează în mod considerabil viaţa?
Trebuie să recunoaştem că există o mare varietate de religii. În prezent, multe ţări garantează libertatea religioasă, iar oamenii se simt din ce în ce mai liberi să renunţe la religia părinţilor lor. În urma unui sondaj efectuat în Statele Unite s-a constatat că 80% dintre americani „consideră că există mai multe religii care duc la salvare“. Potrivit aceluiaşi sondaj, „una din cinci persoane a declarat că, la vârsta adultă, şi-a schimbat religia“. Un studiu realizat în Brazilia a dezvăluit că aproape un sfert dintre brazilieni şi-au schimbat religia.
În trecut, oamenii purtau discuţii aprinse cu privire la doctrinele ce deosebeau o religie de alta. În prezent însă este larg răspândită concepţia că „nu contează ce religie alegi“. Dar aşa să fie oare? Are importanţă ce religie alegi?
Aşa cum un cumpărător înţelept pune întrebări despre provenienţa produselor oferite, ar fi înţelept să te întrebi: Cum au apărut toate aceste religii şi de ce? Biblia ne oferă răspunsul.
Cum au apărut religiile?
Cu aproximativ 1 000 de ani înainte de venirea lui Isus pe pământ, în Israelul antic a fost întemeiată o religie nouă. Iniţiatorul ei a fost Ieroboam, primul rege al regatului nordic independent al Israelului. El trebuia să convingă poporul să-i susţină cauza. „Regele a ţinut sfat şi a făcut doi viţei de aur, zicând poporului: «Este prea mult pentru voi să urcaţi la Ierusalim. Israel, iată Dumnezeul tău!»“ (1 Regi 12:28). Nu încape nicio îndoială că regele s-a folosit de religie cu intenţia de a face poporul să nu mai fie loial Ierusalimului, unde mergea să aducă închinare. Religia fondată de Ieroboam a durat câteva secole. Ea a distrus însă viaţa a milioane de oameni când Dumnezeu a adus în cele din urmă judecata asupra naţiunii apostate a Israelului. Da, religia fondată de Ieroboam a fost o stratagemă politică. Unele religii de stat care continuă să existe şi astăzi au avut un început similar, fiind un mijloc de consolidare a puterii politice.
Apostolul Pavel a dezvăluit un alt motiv pentru care se întemeiază noi religii: „Ştiu că după plecarea mea vor intra printre voi lupi asupritori, care nu vor trata turma cu tandreţe, şi că se vor ridica bărbaţi chiar dintre voi care vor vorbi lucruri denaturate ca să-i tragă pe discipoli după ei“ (Faptele 20:29, 30). Multe mişcări religioase sunt iniţiate de persoane mândre, care doresc să atragă atenţia asupra lor. Biserici aşa-zis creştine s-au divizat în urma a numeroase schisme.
A cui aprobare caută religiile?
Unii înfiinţează religii noi pentru a răspunde cererii publicului. De exemplu, revista The Economist a publicat un articol despre aşa-numitele megabiserici din Statele Unite. Potrivit articolului, aceste biserici prosperă deoarece „se bazează pe acelaşi principiu ca toate afacerile de succes: «Clientul nostru, stăpânul nostru»“. Unele „îşi fac mai atrăgătoare serviciile prin filme, piese de teatru sau muzică modernă“. Unii predicatori pretind că îi învaţă pe membrii acestor biserici cum să fie „bogaţi, sănătoşi şi să ducă o viaţă fără griji“. Deşi megabisericile sunt criticate că desfăşoară activităţi ce ţin mai degrabă de industria divertismentului sau de „afacerile din domeniul dezvoltării personale“, aceeaşi revistă sublinia că „ele nu fac altceva decât să satisfacă cererea“. În finalul articolului se spunea: „Combinaţia afaceri-religie este extraordinar de profitabilă“.
Chiar dacă alte religii nu dau la fel de mult impresia de afacere, bisericile care „satisfac cererea“ ne duc cu gândul la avertismentul lui Pavel: „Va fi un timp când nu vor suporta învăţătura sănătoasă, ci, potrivit dorinţelor lor, îşi vor strânge învăţători care să le gâdile urechile şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr, îndreptându-se spre istorisiri neadevărate“. — 2 Timotei 4:3, 4.
Întrucât multe religii s-au născut din dorinţa de a obţine putere politică, prestigiu şi popularitate, nu din dorinţa de a-i plăcea lui Dumnezeu, nu e deloc surprinzător că religia este implicată în nelegiuiri, precum abuzuri asupra copiilor, escrocherii, războaie sau terorism. De foarte multe ori religia s-a dovedit un lup în haine de oaie.

"Daca Dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, dar n-aş avea iubire, aş fi o bucată de alamă sunătoare sau un cimbal zăngănitor. 2 Dacă aş avea darul profeţirii, dacă aş cunoaşte toate secretele sacre şi aş avea toată cunoştinţa, dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dar n-aş avea iubire, nu sunt nimic. 3 Şi dacă mi-aş da toate bunurile ca să-i hrănesc pe alţii, dacă mi-aş da şi corpul, ca să mă laud, dar n-aş avea iubire, nu-mi foloseşte la nimic. 4 Iubirea este îndelung răbdătoare şi bună. Iubirea nu este geloasă, nu se laudă, nu se îngâmfă, 5 nu se comportă necuviincios, nu îşi caută propriile interese, nu se irită. Nu ţine cont de răul suferit. 6 Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură cu adevărul. 7 Îndură totul, crede totul, speră totul, suportă totul. 8 Iubirea nu se termină niciodată."1Corinteni 13:1-8

Are sens să credem în Dumnezeu?

„EXISTĂ Dumnezeu?“ — Iată una dintre cele mai importante întrebări care s-au pus vreodată. Concluzia la care vom ajunge (drept răspuns la această întrebare) poate determina atitudinea noastră faţă de familie, faţă de muncă, faţă de bani, faţă de moralitate şi chiar faţă de viaţă în sine.
2 Cînd răspund la întrebarea „există Dumnezeu?“, mulţi oameni se mulţumesc doar să repete cele citite sau auzite de la alţii. Însă fiecare ar trebui să reflecteze personal la această întrebare. În cartea sa Man, God and Magic, dr. Ivar Lissner observă că o „fundamentală deosebire între om şi animal“ stă în faptul că „omul nu se mulţumeşte numai să doarmă, să mănînce, şi să se încălzească“. Omul are o „stranie şi înnăscută dorinţă“, care poate fi numită „spiritualitate“. Dr. Lissner adaugă că „toate civilizaţiile umane şi-au avut originea în căutarea lui Dumnezeu“. Faptul că te preocupă întrebarea legată de existenţa lui Dumnezeu este un semn că n-ai pierdut din vedere un atribut esenţial al omului: spiritualitatea.
3 Cum am putea constata dacă există sau nu „un stăpînitor şi creator al universului, o Fiinţă supremă“, aşa cum defineşte un dicţionar noţiunea de „Dumnezeu“? Raţiunea ne dictează că dacă există un „creator (. . .) al universului“, atunci ar trebui să existe dovezi că universul a avut un început, că el a fost proiectat şi organizat. Dacă doreşti să examinezi această problemă, te invităm să iei în considerare ceea ce au descoperit biologii despre viaţă şi ce au aflat fizicienii şi astronomii despre univers cu ajutorul telescoapelor şi al sondelor spaţiale.
VIAŢA — ESTE EA OARE UN PRODUS AL ÎNTÎMPLĂRII?
4 De ce n-am începe cu examinarea propriului nostru corp? De unde provine viaţa? Fireşte că ea ne-a fost transmisă de părinţii noştri. Dar cum a apărut viaţa pe pămînt?
5 În încercarea de a produce viaţă în laborator şi de a explica originea ei, chimiştii au supus un amestec gazos unor descărcări electrice. Ceea ce a rezultat au fost cîţiva aminoacizi (nişte molecule de genul celor ce formează elementele de bază ale organismelor vii). Însă aceşti aminoacizi nu aveau viaţă şi nici nu erau un rezultat al purei întîmplări, ci au fost produşi de către savanţi experimentaţi, în condiţii create în laboratoare moderne.
6 Există peste 200 de aminoacizi naturali, însă numai 20 dintre ei intră în compoziţia proteinelor organismelor vii. Chiar dacă am presupune că un fulger ar fi putut cauza formarea anumitor aminoacizi, se naşte întrebarea cine i-a ales chiar pe cei 20 care intră în compoziţia materiei vii? Şi cum au fost ei dirijaţi pentru a se organiza exact în ordinea necesară în proteine? Cercetătorul analist dr. J. F. Coppedge a calculat că „probabilitatea apariţiei chiar şi numai a unei singure molecule de proteină ca rezultat al unei aranjări întîmplătoare a aminoacizilor este de 1 la 10287 (adică o cifră urmată de 287 de zerouri). În plus, el a arătat că „teoretic sînt necesare cel puţin 239 de molecule de proteine pentru cea mai mică formă de viaţă“. După părerea ta, ce demonstrează acest fapt? Că viaţa este un produs al întîmplării oarbe, sau, mai degrabă, este rezultatul unui proiect inteligent?
7 Să examinăm un alt experiment de laborator, în jurul căruia ziarele au făcut multă publicitate, intitulîndu-l „crearea vieţii“. Cu ajutorul unui echipament ultramodern, savanţii au descompus în părţile sale componente un virus produs de un organism viu. Apoi au recombinat aceste părţi, pentru a reconstitui din nou virusul respectiv. Biologul René Dubos explică însă în Encyclopædia Britannica faptul că în realitate ar fi greşit să numim această realizare drept „crearea vieţii“. Nici aceşti savanţi şi nici alţii n-au reuşit să creeze viaţa din materia neînsufleţită. Acest experiment însă nu dă cîtuşi de puţin de înţeles că viaţa ar fi un produs al întîmplării, ci mai degrabă că „întregul mecanism biologic“ indispensabil vieţii „a trebuit să fie pus la dispoziţie de viaţa deja existentă“.
8 Chiar dacă savanţii ar reuşi să producă o proteină vie din materia moartă, nu ar face altceva decît să demonstreze şi mai mult că pentru dirijarea unui astfel de proces trebuie să existe o fiinţă inteligentă. Natural că nu oamenii au fost aceia care au determinat apariţia vieţii, deoarece ei nici nu existau pe atunci. Şi totuşi viaţa a fost creată, chiar şi viaţa umană. Dar cine a creat-o? Scriitorii Bibliei au ajuns cu mult timp în urmă la o concluzie demnă de remarcat. Unul dintre ei a declarat: „Suflarea celui Atotputernic îmi dă viaţa.“ Un altul a adăugat: „[Dumnezeu] care dă tuturor viaţa.“
9 O examinare atentă a propriului nostru corp ne va ajuta să reflectăm şi mai bine asupra acestui lucru.
CELULELE TALE, CREIERUL TĂU, TU
10 Viaţa pulsează cu putere în corpul tău care este compus din aproximativ o sută de mii de miliarde de celule minuscule. Celula este componentul fundamental al oricărui organism viu de pe pămînt. Cu cît este examinată mai cu atenţie, cu atît ne putem da seama mai bine de complexitatea ei.
11 Fiecare celulă din organism poate fi comparată cu un orăşel microscopic fortificat. Anumite părţi ale celulei pot fi asemănate cu nişte centrale electrice producătoare de energie. Alte „uzine“ fabrică proteinele şi hormonii care sînt expediaţi înspre alte părţi ale corpului. O complexă reţea de căi de comunicaţie serveşte la transportarea produselor chimice în interiorul celulei precum şi în exteriorul acesteia. „Santinelele“ stau de gardă pentru a controla tot ceea ce intră şi pentru a-i respinge pe invadatori. Toate acestea sînt dirijate de nucleu, „primăria“ celulei. Acesta dirijează toate activităţile celulei şi deţine planurile sale genetice. Unele părţi ale celulei sînt atît de mici încît nu se pot observa amănunţit decît cu microscopul electronic care măreşte de 200 000 de ori (o muscă mărită la această scară ar măsura 800 de metri lungime). Cum se poate explica această extraordinară şi complexă organizare a fiecăreia dintre cele o sută de mii de miliarde de minuscule celule ale corpului?
12 A fost un timp cînd tu nu erai decît o singură celulă fecundată în interiorul mamei tale. Această celulă s-a divizat, pentru a da naştere la două celule, pe urmă la patru şi aşa mai departe. Mai tîrziu, unele dintre aceste celule au devenit muşchi, în timp ce altele ţi-au format ochii, oasele şi inima. Cum se explică faptul că celulele au format diferitele părţi ale corpului tău la momentul şi în locul potrivit? De ce, de exemplu, anumite celule au devenit urechi plasate la locul lor stabilit şi nu pe un genunchi sau pe un braţ?
13 Dar s-o examinăm şi mai îndeaproape. Fiecare celulă conţine zeci de mii de gene şi indispensabilul ADN, care indică celulei modul de funcţionare şi de reproducere. Se spune că ADN-ul fiecărei celule conţine suficiente informaţii pentru a putea umple o enciclopedie de 1 000 de volume. El este cel care determină culoarea părului, viteza cu care creşti, expresivitatea surîsului tău, precum şi un număr incalculabil de alte detalii referitoare la tine. Toate acestea au fost „înscrise“ în ADN-ul unei singure celule, în interiorul mamei tale.
14 În lumina acestor cîteva fapte referitoare la celulă, se poate pune următoarea întrebare: Deoarece nici acest extraordinar cod genetic, nici celula, nu sînt opera conştientă a părinţilor noştri, care este originea lor? Se poate obţine oare o explicaţie raţională, fără a ţine cont de existenţa unui Proiectant inteligent?
15 Dintre toate organele tale probabil că cel mai uluitor şi pe care nu-l vei vedea niciodată este creierul tău. El este alcătuit din circa zece miliarde de celule nervoase, număr ce reprezintă mai mult decît dublul populaţiei pămîntului. Cum fiecare dintre aceste celule poate avea, la rîndul ei, mii de conexiuni cu celelalte celule nervoase, numărul total al acestor conexiuni depăşeşte puterea noastră de imaginaţie!
16 Cu toate că în creierul tău sînt înmagazinate sute de milioane de fapte şi de imagini, totuşi acest organ nu este doar un simplu depozit de informaţii. Graţie lui poţi învăţa să faci un nod, să vorbeşti o limbă străină, să faci pîine sau să fluieri. Cu ajutorul lui îţi poţi imagina dinainte cum ţi se va desfăşura concediul sau ce gust are un fruct zemos. Cu ajutorul lui mai poţi, de pildă, să-ţi faci planuri, să apreciezi sau să iubeşti un anumit lucru şi să pui în legătură idei privitoare la trecut, prezent şi viitor. Cel care a proiectat creierul posedă, în mod evident, o înţelepciune mult superioară oricărui om, după cum şi savanţii recunosc:
„Modul în care acest mecanism fantastic de complex elaborat şi organizat atît de minunat asigură aceste funcţii, rămîne o enigmă (. . .) fiinţele umane nu vor dezlega poate niciodată enigmele pe care le prezintă creierul.“ — Scientific American.
17 În timp ce reflectezi dacă există un Creator care este Fiinţa Supremă, nu uita să cercetezi şi alte părţi ale corpului tău: ochii tăi, care sînt mai precişi şi de o construcţie mai perfectă decît orice aparat de fotografiat; urechile, care disting o multitudine de semnale sonore, asigurîndu-ţi totodată simţul orientării şi al echilibrului, inima ta, această extraordinară pompă, ale cărei capacităţi n-au putut fi reproduse nici de către cei mai buni ingineri. Mai amintim apoi aparatul digestiv şi mîinile. Un inginer însărcinat cu proiectarea şi construirea unui mare ordinator a spus:
„Dacă ordinatorul meu presupune un inventator, atunci cu atît mai mult acest complicat mecanism fizio-chimico-biologic, corpul meu, care, la rîndul lui, nu este decît un extrem de minuscul element al cosmosului practic infinit.“

VA FI VREODATA DISTUS PAMANTUL?Unii oameni au crezut ca pamantul urma sa fie distrus in 21 octombrie 2011.Dar acest lucru nu s.a intamplat.Prin urmare ,profetia realizatorului de radio american Harold Camping nu s.a implinit.El a prezis ca Ziua Judecatii avea sa vina in 21 mai 2011,cand un cutremur puternic urma sa zguduie tot pamantul,iar 5luni mai tarziu,in 21 oct,planeta avea sa fie complet distrusa.Insa Pamantul nu va fi distrus niciodata.Biblia spune despre Dumnezeu:"Tu ai intarit pamantul ca sa ramana in picioare"(Psalmul 119:90).Cu toate acestea ,unii oameni care citesc Biblia,spun ca planeta noastra va fi distrusa prin foc.Pentru a.si sustine punctul de vedere ,ei indreapta atentia spre 2Petru 3:7,10,unde citim:"Prin acelasi cuvant,cerurile si pamantul de acum sunt pastrate pentru foc si sunt rezervate ptr ziua de judecata si de distrugere a oamenilor lipsiti de pietate.....Totusi ziua lui Iehova va veni ca un hot si in ziua aceasta cerurile vor trece cu un zgomot suierator,iar elementele,fiind foarte incinse,vor fi descompuse,si pamantul si lucrarile de pe el vor fi descoperite".Ar trebui intelese in mod literal cuvintele apostolului Petru?In nici un caz.De ce?Deoarece interpretarea acestor versete trebuie sa fie in armonie cu contextul scrisorii lui Petru si cu restul Bibliei.O interpretare literala a acestui pasaj ar insemna ca cerurile,sau universul -miliarde si miliarde de stele si alte corpuri ceresti -,vor fi disttuse prin foc doar ptr ca pe o farama din aceasta inmensitate traiesc oameni rai.Ganditi.va:Ati distruge kilometri intregi de plaja doar ptr ca nu va place un singur fir de nisip?Ar fi ceva lipsit de sens!Nici Dumnezeu nu ar distruge tot universul doar ptr ca pe una dintre lucrarile sale de creatie a aparut razvratirea.In plus,ideea ca Pamantul va fi distrus este in contradictie cu ceea ce a spus Isus Cristos:"Fericiti sunt cei blanzi,caci ei vor mosteni pamantul"-(Matei5:5;Psalmul37:29).Ar construi un tata iubitor o locuinta confortabila ptr familia sa,ca apoi sa ii dea foc?(Psalmul115:16)Ar fi de neconceput!Iehova nu este doar Creatorul,ci si Tatal nostru plin de iubire(Ps 103:13;1Ioan 4:8).Petru foloseste termenul "pamant" in sens figurat,referindu.se la societatea umana,in acest caz oamenii rai.Sa observam ca Petru face o paralela cu potopul din timpul lui Noe(2Petru 3:5,6).Atunci numai oamenii rai au fost distrusi.dar atat pamantul cat si dreptul Noe si familia sa au supravietuit.In mod asemanator Petru foloseste termenul "ceruri" in sens simbolic .In acest caz,cerurile se refera la conducerea umana.Astfel cei rai care nu vor sa se corecteze vor disparea si la fel se va intampla si cu toate guvernele rele,care vor fi distuse si inlocuite de Regatul ceresc al lui Dumnezeu(Daniel 2:44)...Asadar,va fi vreodata distrus Pamantul?Nu.Va fi distrus pamantul simbolic,adica oamenii rai.Planeta Pamant si oamenii care ii vor fi devotati lui Dumnezeu vor ramane ptr totdeauna!(Proverbele 2:21,22)

DE CE SUNT GRESITE PRACTICILE SPIRITISTE???Inca din tinerete ,Barbara avea viziuni,auzea voci si era convinsa ca putea intra in legatura cu rudele decedate.Ea si sotul ei,Joavhim,citeau carti despre ocultism si devenisera priceputi la citirea cartilor de tarot.Ei au citit in cartile de tarot ca aveau sa castibe multi bani.Acest lucru s.a si intamplat,cei dou avand succes in afaceri.Intr.o zi,cartilei.au avertizat ca aveau sa fie vizitati de niste persoane periculoase si le.au spus cum sa se apere.///\\\Desi credinta in forte oculte ar putea parea demodata,interesul fata de paranormal este foarte mare.Oameni de pretutindeni poarta amulete,folosesc plansete Ouija si consulta mediumuri ptr a afla ce li se va intampla in viitor sau ptr a se proteja de rau.In articolul "Laptopul si Lucifer",aparut in revista germana Focus,se facea urmatoarea remarca:"Internetul da un nou avant vrajitoriei".Stiati ca Biblia vorbeste despre spiritism?S.ar putea sa fiti surprinsi de ceea ce spune ea despre acest subiect

Ce spune Biblia despre spiritism.Legea pe care i.a dat.o Dumnezeu poporului sau din vechime,Israel,spunea:"Sa nu se gaseasca la tine...nimeni care ghiceste,nimeni care practica magia,nimeni care cauta semne prevestitoare,nici un vrajitor,nimeni care leaga cu farmece,nimeni care consulta un medium sau prezicator,nimeni care intreaba mortii.Fiindca Dumnezeu detesta pe oricine face aceste lucruri"(Deuteronomul18:10-12).De ce era legea lui Dumnezeu atat de categorica in privinta practicilor spiritiste?Asa cum reiese din experienta de la inceputul articolului ,multi oameni cred ca pot comunica cu mortii si ca informatiile obtinute prin intermediul practicilor oculte provin de la morti.Aceste convingeri isi su radacina in invatatura promovata de multe religii,potrivit careia,dupa ce mor,oamenii continua sa traiasca in lumea spiritelor.Insa,contrar acestei invataturi,Biblia spune clar:Cei morti nu sunt constienti de nimic(Eclesiastul9:5).Ea compara moartea cu un somn adanc in care mortii nu sunt constienti de ceea ce se intampla in jurul lor(Matei :9:18,24;Ioan 11:11-14).In acest caz poate va intrebati:Cum se explica fenomenele paraormale?Care este sursa comunicarii cu mortii?

Comunicarea cu lumea spiritelor//\\Relatarile din evanghelii arata ca,atunci cand a fost pe pamant,Isus,a vorbit cu spiritele.In Marcu 1:23,24 citim ca "un spirit necurat" i.a spus lui Isus:"Stiu sigur cine esti".Fara indoiala,spiritele stiu si cine sunteti voi.Dar voi,stiti cine sunt ele?????Inainte de ai crea pe oameni,Dumnezeu a creat un mare numar de fii spirituali,sau ingeri(Iov 38:4-7).Ingerii sunt creaturi spirituale superioare oamenilor(Evrei2:6,7).Ei sunt puternici,au o inteligenta superioara si au fost cresti ptr a indeplini vointa lui Dumnezeu.Psalmistul a cantat:"Binecuvantati.l pe Iehova,o,ingeri ai sai,tari in puterecare impliniti cuvantul sau"(Ps103:20).Biblia arata ca,la un moment dat unii ingeri au inceput sa comunice cu oamenii fara sa aibe aprobarea lui Dumnezeu.Ce urmareau ei?Primul inger care a facut lucrul acesta s.a folosit de inselatorie ptr a.i indeparta pe primii oamdni,Adam si Eva,de Dumnezeul si Creatorul lor.Procedand astfel,el a devenit Satan Diavolul,un calomniator si un impotrivitor al lui Dumnezeu(Geneza 3:1-6).Mai tarziu,alti ingeri "si.au parasit locuinta potrivita ptr ei",aflata in ceruri,si.au luat corpuri umane si si.au ales sotii dintre femeile frumoase de pe pamat(Iuda 6;Geneza 6:1,2).Acei ingeri razvratiti si urmasii lor hibrizi i.au terorizat pe oameni atat de mult,incat pamantul "s.a umplut de violenta".Probabil cunoasteti relatarea biblica despre Potopul din zilele lui Noe si despre modul in care Dumnezeu a pus capat acelei generatii nelegiuite si violente(Geneza 6;3,4,11-13).Cand a venit potopul,acesti ingeri au fost obligati sa se dematerializeze si sa se intoarca in domeniul spiritual.Insz Creatorul nu le.a permis sa se intoarca in "locuinta" lor initiala.In schimb,ei au fost condamnati sa ramana intr.o stare decazuta,comparata cu niste gropi de intuneric dens(2Petru 2:4,5).Biblia ii numeste pe acesti ingeri razvratiti demoni(Iacov 2:19).Ei sunt puterea din spatele spiritismului.

Ce vor demonii//\\Obiectivul principal al spiritelor rele care comunica cu oamenii este acela de a.i tine departe de inchinarea adusa adevaratului Dumnezeu,Iehova.Darurile sau puterile pe care pretind ca le au multi dintre cei ce practica spiritismul nu sunt decat lucruri care ii impiedica pe oameni sa dobandeasca o cunostinta exacta despre Dumnezeu si sa se apropie de el.Al doilea motiv al demonilor reiese din relatarea despre felul in care Satan i.a oferit lui Isus "toate regatele lumii si gloria lor."Ce a vrut Satan in schimb?El i.a spus lui Isus sa se prosterneze si sa se inchine o data inaintea lui.Da,Satan si demonii vor ca oamenii sa l.i se inchine.Dar Isus a respins ideea de a.l parasi pe Dumnezeu si de a abandona inchinarea adevarata (Matei 4:8-10).In prezent,spiritele relenfac rareori astfel de oferte directe.Mai degraba,ele incearca sa.i prinda in cursa pe cei care nu sunt vigilenti,folosindu.se de mijloacele aparent inofensive,cum ar fi globuri de cristal,frunze de ceai,carti de tarot,pendule si horoscoape.Nu va lasati inselati de astfel de practici!Elennu sunt cai de acces spre necunoscut deschise cu ajutorul unor forte naturale misterioase.Spiritele rele se folosesc de atractia oamenilor spre ocultism ptr a.i insela si a.i prinde in capcana,urmarind sa.i abata de la inchinarea la Dumnezeu.Cand nu reusesc sa.si atinga scopul ,spiritele rele ii hartuiesc adesea pe cei care le.au cazut in cursa si le provoaca multa suferinta.Daca va aflati in aceasta situatie,ce puteti face ptr a va elibera de sub influenta lor?

Cum ne putem elibera din capcana spiritismului?//\\Puteti fi siguri de urmatorul lucru:Spiritele care comunica cu oamenii sunt dusmani ai lui Dumnezeu,condamnati la distrugere(Iuda6).Demonii sunt niste impostori si niste mincinosi,ce pretind ca sunt oameni care aumurit.Cum v.ati simti daca ati afla ca un prieten este de fapt un impostor,ce urmareste doar sa va abata de la lucrurile care sunt spre binele vostru?Cum ati reactiona daca ati descoperi ca,navegand pe internet,ati intrat fara sa va dati seama cu un agresor sexual?A intra in legatura cu demonii este un lucru mult mai periculos.De aceea,trebuie sa faceti tot ce va sta in putinta ca sa rupeti orice legatura cu ei.Ce puteti face?Dupa ce au aflat ce spun Scripturile despre spiritism,unii locuitori din anticul Efes au inteles ca era necesar sa.si distruga cartile de magie,chiar daca erau ft scumpe.Ei le.au ars in fata tuturor(Faptele19:19,20).IN prezent,obiectele care au legatura cu ocultismul includ nu doar carti,amulete,plansete Ouija si alte lucruri asemanatoare,ci si materiale electronice .Evitati orice lucru care pare sa fie o cale de acces spre lumea spiritelor.

Cum ar trebui sa sa conmemoram moartea lui Isus//\\Isus le.a spus continuatorilor lui sa conmemoreze moartea sa printr.o cina simbolica,folosind paine si vin.Painea reprezinta corpul lui Isus,iar vinul sangele sau (Luca 22:19,20).Painea folosita de Isus era nedospita,sau fara drojdie.In Biblie,drojdia simbolizeaza deseori pacatul.De aceea,aceasta paine era un simbol potrivit ptr corpul perfect al lui Isus.El si.a oferit corpul ca jertfa,punand astfel capat jertfelor de animale cerute de Legea mozaica(Evrei 10:5,9,10).Vinul era un simbol ptr sangele pretios al lui Cristos,care a fost varsat ptr pacatele noastre(1Petru 1:19;2:24;3:18).CAND AR TREBUI SA CONMEMORAM MOARTEA LUI ISUS? Isus a murit inn xiua 14nisan,cand se sarbatorea Pastele.La evrei,ziua calendaristica incepea dupa apusul soarelui.In seara de dinaintea mortii sale,Isus a mancat cina de paste impreuna cu apostolii sai.Apoi ,el a instituit o cina prin care avea sa fie conmemorata moartea sa(cititi Luca 22:14,15).Asa cum pastele era tinut o data pe an comemorarea mortii lui Isus se tine tot o data pe an,dupa apusul soarelui,in ziua care corespunde datei de 14nisan din calendarul biblic lunar(cititi Ioan 1:29)